Astazi trebuia sa ma intalnesc cu un prieten. Pana sa vina si el am parcat masina undeva unde era inainte biserica Sfanta Vineri. Zona era pe vremuri inima comunitatii sefarde din Romania. Inca stau cateva cladiri marturie. Templul Coral, TES, mai nou o scoala de elita si inca cateva case care au supravietuit buldozerelor. Paradoxal aici am gasit si ochiul uraganului. O zona de liniste si de pietate ortodoxa intruchipata de biserica Sfantul Nicolae Udricani. Am intrat inauntru si am ramas mirat de frumusetea restaurarii cat si de frumusetea initiala a lacasului. Si nu a contat doar ambalajul. Gandurile trezite de aceasta vizita m-au facut sa scriu aceste randuri.
Va propun si cateva poze:
Sau daca doriti http://www.udricani.ro/
Cert este ca am stat si am cugetat (singur, singurel) si asupra viitoarei Catedrale a Mantuirii Neamului. Si sa vezi ca si aici in doar cateva luni (de la o alta postare) am ajuns sa imi schimb parerea referitoare la utilitatea lacasului. Am ajuns sa inteleg ca doar asa un lacas poate infrunta timpul si poate spune generatiilor viitoare cine sunt de fapt romanii si ce au ei in suflet. Caci doar marile monumente rezista timpului si ne transmit ceva din esenta celor care le-au cladit. Asa ca textul cu saracul bugetul nostru acum ma amuza la cati bani se jefuiesc fara a lasa in urma ceva. Asa macar va ramane un loc in care (reducand la absurd) sa se poata petrece spectacolul de Inviere in fata multimii si aceasta sa ramana inmarmurita de grandoare lacasului. Asa vom avea doua monumente faraonice unul langa altul ca o fresca a istoriei recente a neamului romanesc. Un trup si un suflet despartite doar de un gard si de 30 de ani de istorie.
Revenind la biserica Sfantul Nicolae Udricani. Am aprins si eu cateva lumanari si am inteles o data in plus ce traditii frumoase avem si cum trebuie sa ne onoram mortii (caci pana la urma lumina unei lumanari poate insemna enorm dupa trecerea din lumea asta) dar si vii. Si am regretat ca nu fac destul de des asa un gest, ca viata actuala nu ne mai permite sa ne respectam traditiile (oare ce rost mai are Duminica, in afara de mers la shopping sau la mall) si ca in general drumurile principale nu mai duc la o biserica ci in cu totul alte locuri si ca desi avem o groaza de lacase splendide in Bucuresti nici macar ca niste muzee nu vrem sa le privim. O parte din istoria si cultura noastra zace acum in tot felul de unghere si ungherute ale marii metropole. Altele au devenit arenele zeilor moderni. Oare aceste arene vorbesc si de partea spirituala a existentei noastre si dau un sens trecerii prin aceasta lume? Parca nu!
Asa ca sa incercam macar sa redescoperim cu ochiul turistului frumusețile acum restaurate ale Bucurestiului.
Si orice uragan are un ochi al liniștii. Depinde doar de noi sa il descoperim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu