De ce cred in Dumnezeu!

Am crescut si am fost educat in lumea RSR. Unde toti eram tovarasi si Dumnezeu era un cuvant cel putin periculos. Comunismul insusi a fost o religie sau un fel de drog pentru mase. Si uitandu-ma in urma cu mintea de acum vad ca in mare parte tratamentul pe creier si-a facut datoria cu poporul roman. Victoria nu a fost finala dar a schilodit sufleteste o intreaga natiune. Si printre cei bolnavi ma numaram si eu. Totul parea simplu si avea si oarecare logica. In lantul evolutionist descris de Darwin primata ajunsa acum om traia si muncea pentru a perpetua specia. Si pentru a se imbogati si pentru a avea succes si pentru a fi cineva. Venea din neant si se intrepta tot spre el. O bucatica de materie care nu se stie prin ce defectiune a ajuns sa aiba constiinta se intoarce la loc in natura pentru a desavarsi un ciclu strict de conservare de masa.
Si daca nu exista Dumnezeu de ce sa existe morala? Si de ce sa existe Decalogul sau alte legi? Si de ce sa nu fie permis totul intr-o existenta efemera? Si ce ne mai impiedica ca sa avem drept de moarte si de viata asupra noastra si a altora? Totul pare mult mai simplu intr-o societate parasita de Dumnezeu si guvernata de legile omului si de bani.
Si ce poate fi mai simplu decat sa te juri pe ceva, sa minti sau ceva mai grav si sa nu patesti nimic! NIMIC! Si atunci tragi concluzia ca judecata divina nu exista si ca in fond totul este o mare minciuna si limite pentru tine chiar nu exista. LIBER? Oare? Nu exista nimic care sa te judece? Poti ramane cu zambetul pe buze si poti minti pe toata lumea?
Asa poate descrie viata cineva care chiar nu a inteles nimic din ea.
Dar cu timpul incepi sa inveti si sa intelegi anumite lucruri. Si vezi ca unele lucruri nu se intampla conform legilor hazardului. Si daca chiar vrei sa intelegi mai mult, lucrurile sunt chiar in fata ta.
Asa ca incet, incet, din incercare a vietii in alta incercare a vietii, vezi miracolul divin.
Si ca fiecare isi are rostul lui in viata si ca la un moment dat poti deveni tu insuti o unealta a mesajului divin.
Am devenit parinte destul de tarziu (dupa standardele actuale la o varsta normala) fata de unii colegi de facultate care isi pregatesc si ei copii de facultate. Poate ca aceasta intarziere si-a avut si ea rostul ei. Pentru ca savurez fiecare clipa, pe care Dumnezeu mi-a dat-o si pe care sper sa imi mai dea  in continuare, alaturi de baiatul meu. Minunea si Ingerul meu.
Se spune ca de fapt copii nu sunt ai nostri. Sunt trimisii lui Dumnezeu in viata pentru a ne ajuta sa devenim noi insine cu adevarat. Si fara ei nu cunoastem desavarsirea.
Si trebuie sa-i multumesc Domnului pentru tovarasii mei de drum (jumatatea mea si ingerul meu). Pentru ca ei ma ajuta zilnic sa ma intelg si sa inteleg viata mai bine.
Pentru ca datorita copilului am inteles ce inseamna dragostea spirituala si sentimentul de a fi parinte. Pentru ca de la el am invatat ce inseamna rabdarea, ce inseamna daruirea, ce insemna bunatatea, ce inseamna grija, ce inseamna candoarea si ce inseamna a invata cu adevarat.
Datorita lui am inteles ca nu venim din neant si ca nu ne traim viata la voia hazardului. Ca legaturile sufletesti reprezinta ceva real si greu de explicat.
Tot datorita lui am invatat sa-mi cunosc si eu mai bine parintii. Si chiar si propria-mi viata.
Si tot datorita lui am invatat sa-mi iubesc si eu cu adevarat Parintele. Si Mantuitorul. Si sa nu-I mai pun la indoiala existenta.
De aceea cred in DUMNEZEU.
Pentru ca baiatul meu mi-a aratat Calea.
Si pentru asta ii multumesc.
LA MULTI ANI ANDREI!