Cei sapte ani de acasa!

In curand ingerasul meu va implini sapte ani. Cam peste o luna. Si ma gandesc la cat de importanta a fost aceasta perioada in viata lui.
De ce sapte? Si sa conteze asa de mult acesti sapte ani?
O vorba spune ca zeilor le plac numerele impare si ca sapte este un numar magic. Dar cred ca mult mai important este faptul ca se incheie un ciclu in viata copilului si incepe un altul, respectiv scoala. Si ca scoala sa aiba succes ii trebuie o temelie. Si temelia oricarei educatii sunt exact cei sapte ani de la nastere. Pentru ca la scoala incepe integrarea in sistem. Si modelarea personalitatii spre lumea de astazi. Copilul este dresat si constrans de scoala sa gandeasca si sa reactioneze cum vrea societatea. Cu reguli si obiceiuri clare care de multe ori il lipsesc pe copil de creativitate, originalitate si individualism. Incepe o modelare a personalitatii copilului dupa niste scheme si automatisme care le definesc si marcheaza viata. De multe ori ramai blocat cand intr-o disputa cu copilul el invoca ca argument suprem in apararea pozitiei lui : "ASA A SPUS MISS (DOAMNA)!!!!". Si cu asta din punctul lui de vedere subiectul este inchis. Si constati cu mirare si tristete ca raportul de forte a cam fost schimbat si altcineva este reperul major in viata lui.
Sa revenim la cei primi sapte ani definitorii.
Apare in viata ta si iti dai seama ca esti total nepregatit. O faptura atat de fragila si totusi atat de puternica. Care isi manifesta personalitatea inca din primele clipe. Plansul nu este ceva monoton si steril ca o alarma de ceas. Pana si el are personalitate si o varietate de forme de exprimare. Inveti sa-l cresti, sa-l hranesti, sa-l speli , sa-i fi alaturi cand este bolnav si toate celelalte lucruri care vin o data cu noul nascut. La primul este mai greu. De la al doilea deja devine lejer (asa se spune!).
Si incepe sa vorbeasca. Si sa paseasca. Si sa lege propozitii. La inceput de abia astepti sa le rosteasca si dupa cativa ani de abia astepti sa le finalizeze cat mai repede. Si apoi apere magicul :"DE CE?". Si apoi isi da seama ca poate spune ""NU!".
Frumos ar fi sa poti fi alaturi de el la fiecare pas si cuvant rostit. Din pacate nu poti fi tot timpul. Asa ca apar surogatele pentru "mama si tata". Apar Bonele si Bunicii in viata copilului. Si ne asteptam ca ei sa realizeze ceea ce noi nu avem nici timpul, nici rabdarea si uneori nici priceperea sa o facem. Adica educatia copilului. Si apoi constatam ca el este obraznic. Sau rasfatat excesiv. Si privim dezaprobator spre bona sau spre bunici. Sau eventual chiar ei constata ca sunt probleme. Si atunci se naste un cerc vicios. Pe de o parte parintii care si-au delegat atributiile bonelor sau bunicilor si pe de cealalta parte bonele si bunici care nu   inteleg ce nemultumire au parintii? CINE ESTE RESPONSABIL DE EDUCATIA COPILULUI????? Sincer nu vad decat un singur raspuns. In principal PARINTII si poate secundar bona si bunicii. Nu putem transfera aceasta responsabilitate spre altcineva. Fie el si bunic.
Ma intrebam daca sunt un tata bun?
Si daca am reusit sa imi pastrez convingerile. Adica eu cred ca un copil poate fi educat fara bataie si doar dialogul (cuvantul) este singura cale de urmat. De nenumarate ori sunt ferm convins ca am esuat. Si ca copilul nu este dispus sa mearga pe aceasta cale. Si ca mai trebuie si santajat si pedepsit si chiar si sa primeasca cate o palma.
Am ajuns in faza in care colaborarea cu el este ca o lupta sau ca o negociere la sange. A invatat cuvinte subtile ca : IMEDIAT; SIGUR CA DA; ACUM; ASTA SI AVEAM DE GAND SA FAC.....
Sau: facem si noi lectii 10 minute, spun eu. Si el reduce la 5 timpul alocat. Si tot asa.
Pe de alta parte nu pot sa nu compar cantitatea de cunostinte acumulate de el in acesti ani cu bagajul meu la aceeasi varsta.
Stie sa navigheze pe Internet, stie sa vorbeasca si sa sune la telefon, stie sa foloseasca toate electrocasnicele din dotare. Cunostintele de limba engleza in curand le vor atinge si depasi pe ale mele. La matematica deja rezolva probleme pe care eu de abia prin clasa a treia le rezolvam.
Sa zicem ca eu ma bucuram mai mult de miscare in aer liber comparativ cu el. Si mai stiam sa inot si sa merg pe bicicleta si sa patinez mai bine ca el.
Dar in rest sunt constient ca ma depaseste la toate capitolele.
Si pana la urma asta cred ca este dorinta oricarui parinte. Si speranta lui. Si satisfactia lui.
Ce este mai trist este transferul de activitate in casa. Si devenirea posibila intr-un " couch potato"  cu ochii injectati de atata privit la Tv sau la monitorul PC-ului.
Tot din pacate constat  ca cititul unei carti (care pentru mine este o maxima placere) este pentru el o corvoada si aproape o pedeapsa. La fel si facutul lectiilor.
Sapte ani de acasa. O perioada magica de modelare a unei personalitati. O perioada in care parintii sunt modele supreme. O perioada de apropiere si invatare reciproca. O perioada de simbioza si de inchegare a familiei. Un timp care odata trecut incep sa-l regreti. Si sa-l vrei inapoi "unde e bebelusul meu"!
La 14 primeste buletin. La 21 (pe vremuri se putea casatori). Si apoi zbura ca pasarea cerului.
Intradevar sunt cei mai importanti ani din viata copilului. Si pentru parinti si pentru copii.
Bucurati-va de ei!