Istoria inca mai pastreaza in memorie perioada cand
barbatii erau si ei un accesoriu prin pestera (unde ingrijeau stalactita si
stergeau de praf stalacmita sau poate mai artistic desenau pe la Altamira,
Lascaux sau Coliboaia) sau bun de dat mancare la pterodactyl. Au mai ramas
cateva reprezentari ale fizicului unor doamne (vezi Venus din Willendorf) si
era normal ca nimeni sa nu sufle in fata lor.
Cu timpul, insa nu stiu exact ce nenorocire au
provocat, Matriarh-cele au ajuns iremediabil la cratita de Cucuteni sau
Gumelnita.
Si timp de 4000 de ani nimeni nu le-a mai asezat in
fruntea bucatelor. Nu tu Biblia, nu tu Qur'an-ul , nu tu Talmudul nu au mai
vrut sa auda de ele doar "Si tu, mireasa, marita sa fii ca
Sarra, sa te veselesti ca Rebeca, sa te inmultesti ca
Rahela" si doar treburi casnice si de cresterea copiilor.
Dar astea sunt vremuri deja de mult trecute.
Acum pe unde te uiti prin TOP MANAGEMENT intalnesti
aproape numai doamne. Doamne prin politica, doamne prin administratie, doamne
prin diplomatie, doamne prin educatie si stiti si voi mai bine.
Recent mi-a atras atentia declaratia doamnei Andreea
Paul Vass (consilier al domnului Emil Boc) :
"Acum
a sosit vremea unei noi generatii, a sosit vremea femeilor democrat-liberale, a
sosit vremea femeilor de fier care stiu ce trebuie facut, care stiu cum trebuie
sa reaseze educatia, pornind din familie pana la scolile post doctorale"
Cand doamna Margareth Thatcher a fost
PM intre 1979-1990 UK-ul a depasit momentele de criza si un razboi
cu bine. Nici un sacrificiu nu a contat. De acolo si denumirea de doamna de
fier.
Eu personal nu inteleg un lucru. Bine, bine dar
copilul cine sa il creasca?
Sincer nu sunt un misogin, chiar dimpotriva, admir si
iubesc femeia. Indiferent de cat castiga si ce pozitie sociala are.
Dupa ce il poarta in burta 9 luni hranindu-l si traind
in simbioza cu el, avand bucurii si tristeti comune, dupa ce il alapteaza inca
cel putin 6 luni tinandu-l la piept si linistindu-l cu ritmul batailor inimii,
copilul, caci despre el este vorba, urmeaza sa fie lasat pe mana bunicilor sau
al unei bone in cel mai bun caz, daca nu lasat la cresa, pentru a se putea urma
mai departe cariera?
Asta este deja o mare parte din generatia actuala de
copii. Copiii unor mame prinse in tsunamiul carierei care uita ca totusi natura
le-a desemnat sa nasca dar sa si educe propriile progenituri.
Si deja sunt din ce in ce mai multi tati care devin
mame. O fi bine? O fi rau?
Seara cand mai apar pe acasa, de obicei
nervoase, infometate si obosite, dupa o zi de sedinte, nervi si alte lucruri
care merg prost (pe aici si pe aiurea) in timp ce mananca (teoretic masa de
seara) intreaba si ele de scoala, lectii si ce se mai intampla prin casa si
prin lume. Rabdarea este la minim si uneori se cred in mijlocul unei
sedinte cu subordonati tembeli in chiar o discutie cu familia.
Au targeturi de atins, planuri de indeplinit, bugete
de respectat, incat nu pot lasa la usa problemele de la serviciu. Mai suna
telefonul, mai primesc un mail pe mobil si totul se invarte in jurul
jobului.
Am devenit o lume job-o-centrista. Chiar si Soarele se
invarte in jurul acestor probleme.
Da recunosc! Cred ca uneori femeile (ca si la volan)
sunt mai precaute si mai corecte in ceea ce fac. Poate si mai eficiente.
Dar iar revin si mai intreb. Daca totusi exista o
nescrisa regula naturala care este incalcata? Si care a mai esuat in
Istorie.
Suntem oare dispusi sa repetem greselile trecutului.
Poate copii care cresc fara grija, atentia, mangaierea
si mirosul MAMEI in preajma pierd ceva irecuperabil?
Daca devin altfel decat ar trebui sa fie? Daca
frustrarile nu se vad dar lucreaza in sufletul micutilor? O sa mergem cu totii la psiholog oare???
Daca MAMA exigenta poate ii complexeaza (in acelasi
timp in care le creste performanta) facand din ei copiii de nota zece, apti
pentru marea performanta dar in acelasi timp avand un gol in suflet?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu