Despre Bunici !

In fiecare an in preajma Sfantului Dumitru ma apuca o tristete. Iremediabila. Si raman ancorat in ea parca lipsit de reactie.
Pe vremuri oamenii isi botezau mult mai simplu si mai crestineste copiii. De obicei primul baiat nascut era Ion, prima fata era Maria si in functie de sarbatorile anului erau si Gheorghe, Vasile, Petru, Pavel. Nume atat de rar utilizate in ziua de azi. Astazi cand strig Andrei cel putin 10 copii isi intorc capul. La fel si cu Alexandru!
Numele devin din ce in ce mai putine si din ce in ce  mai  utilizate!
Sa revin la Sfantul Dumitru. In anul 1904 putin inainte de Sfantul Dumitru intr-un sat din Baragan nu departe de Bucuresti se naste cea care avea sa devina Mimi sau cum era in acte Dumitra. Un nume cel putin ciudat astazi, judecat dupa standardele actuale. Si ce nume puternice si interesante erau in acea vreme: Apostol si Dumitra; Epaminonda si Arteimza. Acestia ar fi bunicii mei. Pe unii nu i-am cunoscut deloc pe unul partial si pe Mamaie am cunoscut-o cel mai bine.
O femeie puternica, o adevarata Victoria Lipan de inceput de secol 20. Asemena altor multor femei hotarate au modelat societatea anilor 1940. A stiut ceea ce a vrut si nu a precupetit nici un efort in a-si iubi si proteja familia. A strans in jurul ei doua familii in cautarea prosperitatii Bucurestiului interbelic. A fost loc de reunire a familiilor de pe susul si josul Ialomitei. Nu a avut concediu in viata ei si toata munca familiei s-a concretizat intr-o casa. Care aidoma unui blestem a fost la inceput miere si apoi gratie actului nationalizarii a devenit o mare povara sufleteasca in viata ei.
A avut grija ca cele doua fete ale ei sa aiba parte de cea mai buna educatie si le-a inscris la o scoala particulara. Faimosul Pension! A investit in educatie! Pacat ca vremurile nu au ajutat-o sa isi vada roadele. Primii pionieri erau deja cu cravata la gat. La fel si "voluntarii" pentru Canal! Cand unii fugeau din tara sa-si salveze averile si numele, altii au stat si au pierdut totul dar nu si dragostea apropiatilor. Si erau prietenii durabile si sincere. Vecinii de strada erau parca altceva fata de cei din ziua de azi. Strada era o comunitate vie.
In timp au aparut si nepotii. Poate mult prea putini dupa dorinta ei. Cate unul de fiecare fata. I-a ingrijit si i-a iubit asa cum doar o bunica stie sa o faca. Este o dragoste cel putin dubla fata de cea materna. Pentru ca vezi viitorul cand simti deja sfarsitul. Si te simti implinit. Daca sa-ti cresti copilul ai o mare satisfactie, sa-ti cresti nepotul  ai o satisfactie dubla.
A fost cea mai mare gospodina si cea mai mare bucatareasa pe care am cunosut-o. Avea o vorba buna si inteleapta pentru orisicine. Stia sa citeasca oamenii dintr-o privire.
A trecut timpul si intr-o zi am ajuns acasa si nu raspundea nimeni la usa. Eram deja baiat mare si am reusit sa intru pe geam. Si am gasit-o! A fost prima mea experienta cu ..........................finalul! Nu puteam sa cred ca asa se sfarseste totul. Mi-am zis in gand ca trebui sa arat lumii ca sunt ....barbat. Si barbatii nu plang niciodata! NU? Cand deja pamantul se asternuse pe haina de lemn in singuratatea camerei mele ...am plans! Si poate mai plang si acum cand ma gandesc cat de des ii onorez memoria mergand la cimitir.
Asta este un lucru care mi-l reprosez ! Nu am timp (oare?) sa ajung la locul in care se odihnesc ramasitele celei care a avut grija de mine atata timp.
Si daca scriu aceste randuri le scriu vrand sa transmit urmatorul mesaj:
Cat timp ii aveti langa voi gasiti-va timp sa-i iubti si sa ii ajutati. Trebuie sa existe timp!
Cat timp nu ii mai aveti langa voi macar o data pe an aprindeti o lumanare! Poate nici macar nu o aprindeti pentru ei, ci pentru voi!
Sa fi un om cu adevarat nu inseamna sa stii regula celor 3 C (casa, copil,copac). Mai apare inca un C= cimitir.
Cultul inaintasilor este si el o parte importanta din viata unui om!
Nu gresiti ca mine! Mersul la Cimitir este si el un pret care trebuie platit!
Nu putem deveni mai buni daca rupem legatura cu trecutul. Nu ne nastem din neant si disparem in neant!
In ciclul vietii chiar si sufletele neincastrate in materie merita cinstea si recunostiinta noastra.
Si totusi plin de cainta mi-am recunoscut pacatul. Nu neaparat al uitarii ci al comoditatii. Caci macar gandul a fost prezent. Din pacate nu si corpul!
Sper ca totusi si eu sa devin bunic si sa fiu jumulit de cat mai multi nepoti!