In goana dupa senzational uitam de un simbol national putin inteles care de 74 de ani ne poate lumina calea. Un taran din Hobita a reusit printr-o geniala poveste in calcar (si nu numai) sa ne arate o CALE. Cea a Eroilor. De fapt si ei simplii tarani stransi din satele Romaniei (mai exact dintre fii Gorjului) si animati de dragoste de tara sa savarseasca sacrificiul suprem.
Mergand prin parcul din Targul Jiu mai demult am admirat si eu ca orice profan opera lui Brancusi. Si am incercat sa-i gasesc semnificatii. Poate varsta nu m-a ajutat sa inteleg pe deplin in acele clipe ca eu de fapt nu vedem opere de arta dispersate in timp si spatiu, ci o fresca vie a sacrificiului soldatului roman in primul razboi mondial.
A mai trecut ceva timp si nasul meu de cununie (arhitect) s-a straduit sa-mi deschidă ochii spre intelesurile adanci ale operei lui Brancusi. Nici atunci se pare ca intelegerea mea nu a fost deplina.
A mai trebuit sa treaca ani si astazi la o zi dupa scurgerea a 74 de ani de la inaugurarea ansamblului sa am si eu curajul sa scriu umila mea parere.
Daca ne mandrim cu Columna lui Traian si cu Monumentul de la Adamclisi, poate ar trebui sa explicam mai bine si fresca religioaso-istorica a feciorului de taran plecat la razboi.
Tinerii luati la oaste pentru tara sunt inregimentati pe ulita satului in frumoase uniforme ale Armatei Romane. In pas de defilare cu arma pe umar trec prin colbul ulitei spre uniatea in care au fost repartizati. Sunt tineri, frumosi si curajosi. Sunt de asemenea animati de o mare dragoste de Romania si ei pornesc la o lupta dreapta. Carpatii despart frati de frati si romani de romani. Ei sunt hotarati ca granita de pe Carpati sa dispara.
Cine nu stie, in satul romanesc arhaic ulita mare era locul de socializare si de dezbatere. Aici pe scaunele si pe bancute stau batranii satului impreuna cu sotiile sau mandrele soldatiilor si ii admira defiland.
Oastea este formata din tineri credinciosi ortodocși care sunt binecuvantati de preotul satului.
In fata portii fiecare isi saruta sotia sau iubita. O poarta, poate dacica, in care se consuma un act de iubire, sau de speranta, sau de mantuire. Un sarut cat o viata. Care poate fi si ultimul. O ultima declaratie de dragoste. Asa cred ca s-a nascut Poarta Sarutului. Doua inimi, doua suflete rezonand de dragoste si de speranta. Aproape doua jumatati contopite care se vor intalni poate cu ceva sanse in lumea materiala si cel mai probabil in lumea de apoi.
Masa tacerii poate fi si ultima cina a tinerilor martiri plecati de acasa sa lupte pentru tara. O cina intru Hristos aidoma "Cinei cea de taina". Mesele din transee înaintea luptei au fost cele mai solemne. Si cele mai religioase. Sansele sa mai vezi Soarele rasarind din nou, in 1917, erau minime. Asa ca stand chirciti in transee imparteau o bucata de paine (Trupul) si poate sorbeau o picatura de vin (Sangele). Erau frati si simteau la fel. ROMANESTE!
In ziua luptei putini reuseau sa supravietuiasca. Si intr-o mare de sange si de trupuri mutilate incet, incet sufletele martrilor urcau la cer. Ca pe o scara a lui Iacob. Lasand in urma un miros de pucioasa si durere maxima.
Asa s-a plamadit ziua de 1 decembrie 1918. Cu mult sange de tarani romani din toata tara. Veniti sa lupte pentru patria lor neconditionat.
O coloana a infinitului sau o trecere spre nefiinta? Doar un razboi poate crea o asemena catastrofa umana, prin amploare si cruzime. Si doar atunci sute si mii de suflete sunt chemate la Creator! Parca spatiul se comprima si totul se scurge intr-un singur sens.
Cate jertfe au fost ca noi sa existam astazi asa cum suntem. Si cand ma gandesc cati plang cu lacrimi de minotaur cand vorbesc de ROMANIA!
Din figura de ansamblu nu trebuie uitata nici Biserica Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Care si ea are un loc insemnat in Calea Eroilor.
Sufletele unite in coloana nu se pot mantui fara ajutorul Bisericii. Sa nu uitam cate slujbe au avut loc in toata tara odata cu intoarcerea martrilor. Sau cu pomenirea lor.
O Biserica care era si ea coloana vertebrala a satului romanesc. Ea ne mantuia si ne spovedea, ea ne educa si ea ne era alaturi la botez, nunta si înmormântare. Tot ce era important in viata taranului roman era legat de Biserica. Pana si hainele cele mai bune de duminica erau etalate tot la Biserica.
Si astazi? Ce avem?
Am mai putea oare recrea o Cale a Eroilor? Cat de genial ar trebui sa fie un artist sa poata sa descrie un popor bolnav. Si lipsit de credinta. Aici nu ma refer la ce afiseaza fiecare. Aici vorbesc de fapte.
Cine oare ar mai pune mana pe arma sa apere si sa reintregeasca Romania?
Asa ca macar sa ne bucuram si sa onoram adevaratii EROI ai Romaniei!
Ieri 27.10.2012 s-au implinit 74 de ani de cand memoria acelor clipe era inca vie.
Astazi cine oare isi mai aduce aminte de vremurile acelea?
Eu sper ca prin aceste randuri sa fim cat mai multi!
Dumnezeu sa-i odihneasca!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu