In viata vreau sa ajung aproape!

Ma uit si eu in oglinda, aproape zilnic. Si vad cum imbatranesc. Si cum ma schimb. Cum incaruntesc, cum ma ingras si alte multe avantaje dobandite odata cu trecerea timpului.
Stau si ma gandesc daca oare exista ceva care nu se schimba? Ceva care ramane vesnic in tine? Sa zicem ca altii l-au numit spirit. Si ca s-au intrebat ce este cu el? Are nevoie de avere? Are nevoi materiale? Din ce este creat si cum apare si dispare?
Acum cateva zile am fost la un camin de batrani de pe malul lacului Snagov. Si parca am intrat in alt univers. In care timpul se manifesta altfel. Si parca nici nu mai conteaza asa de mult. Zeci de jucarii stricate si parasite stateau impreuna asteptand sa treac timpul. Atata mai faceau .....asteptau. Linistea domnea la un nivel aproape infricosator. Poate este cam sumbra descrierea mea. Oamenii erau ingrijiti, sanatosi (aveau parte de asistenta medicala specializata non-stop), era clad si era bine. Conditiile erau ca la un hotel de trei stele. Atmosfera era cea care m-a intristat. Zeci de ochi ma urmareau incercand sa gaseasca o fata cunoscuta. Un copil sau un nepot sa vina in vizita. Poate altadata. Acum eram doar eu si nu cunosteam pe nimeni. Sau poate cunosteam si poate intelegeam. Dar nu la un nivel personal. La un nivel uman. Vedeam zeci de suflete adunate cat mai departe de locul in care ar fi trebuit sa fie.
Asemenea unor copii care se satura de jucariile stricate si le abandoneaza pe la casele de copii sau chiar la gunoi asa simteam si vibratia acelor trupuri zbarcite, incovoiate si albite. O vibratie trista si singuratica.
Asta a ajuns sa insemne familia in ziua de azi in fata succesului, carierei si a dorintei de a ajunge departe. Si cand spun departe ma refer si la drumul in viata si la cautarea fericirii si bunastarii intr-o alta tara.
Si cand ma gandesc cat de mult ne-am schimbat si cat de mult ne inchidem sufletul in fata unei evidente pe care nu vrem sa o vedem. Oamenii imbatranesc si au nevoie de ajutor. Si au nevoie de un suflet alaturi de care sa isi petreaca ultimele clipe. Si ce primesc in schimb?
Ne construim case din ce in ce mai mari. Ne inconjuram de lucruri pe care le folosim rar de tot. Suntem mandri de minunatele noastre realizari profesionale. Si de cat timp petrecem la serviciu si cat de eficienti si de competenti suntem.
Dar ajungem sa nu mai gasim timp pentru  lucruri care ar trebui sa fie fundamentale. Si de valori pe care ar trebui sa le pretuim nu doar cand avem nevoie de ele. Ar trebui sa le pretuim si cand ele au nevoie de noi.
Viata nu foarte de mult era mult mai simpla. O familie era compusa din soti si din mai mult de doi copii. Acum numarul familiilor cu un singur copil este alarmant de mare. Si unul din cei doi copii ramanea in casa parinteasca si avea grija de parinti. Celalalt pleca in lume si isi forma propria lui familie. Asa ca nu  cu mult timp in urma casele de batrani erau ceva ca o utopie. Sau cum s-ar spune acum modern nu isi aveau locul pe piata din lipsa cererii. Nu casele de batrani in sine sunt pentru mine problema. Ci faptul ca un strain trebuie sa aiba grija de parintii nostri. Si noi suntem fericiti si impacati sufleteste ca doar noi platim acest serviciu.
Cat de departe ajungem in viata!  Nu? Avem bani sa platim azilul parintilor. Si asa putem pleca linistiti in vacante exotice si putem sti ca de fapt nu avem nici o problema acasa! Nu?
Poate pe undeva totusi inchidem in azil si o parte din sufletul nostru. Si poate ca asa nu mai simtim ceea ce ar trebui sa simtim cu adevarat. Ca doar cu bani se poate cumpara orice.
Nu doar gestul in sine ma cutremura. Ci faptul ca asta tinde sa devina o regula. O traditie. Si asta in decurs de doar o generatie. Si fara sa ne pese.
Parinti care traiesc dintr-o pensie mizera. Care au acces la un sistem de sanatate aproape dezumanizat si neprofesionist. Care au ca singura bucurie uitatul la televizor. Cam asa arata armata de pensionari care astazi sunt parintii nostri. Pentru cei care mai sunt inca in putere. Pentru ceilalti?
Asa ca tare ma tem ca in viata sa nu ajung departe. As vrea sa ajung cat mai aproape de lucrurile dragi mie. Si care au avut momentul lor de contributie in viata noastra.
De fapt ajutandu-i pe ei ne ajutam pe noi.
Dar oare  toate astea nu sunt vorbarie goala?
In viata vreau sa ajung aproape!
Macar sa pot spune ca acea parte din mine care sper sa transceada aceasta existenta materiala a incercat sa faca lucrurile asa cum trebuie. Cat a putut si cat s-a priceput.