DAR! In alte 3 minute am uitat de intalnire. Dar am uitat pret de 20 de minute. Dupa care brusc aproape de casa mi-am adus aminte ca am uitat-o in strada!!!
Mi-am uitat mama in strada !
Remuscarile, ca remuscarile. Dar efectiv mi-am dat seama ca am imbatranit. Eu care ma laudam in sine mea ca am o memorie bunicica, ca sunt destul de obsedat de control si imi place la nebunie punctualitatea, am ajuns si eu sa ma "reevaluez" !
Si am inceput sa scriu aceste randuri. Care se vor si un fel de scuza si un fel de gandire cu premeditare.
Poti uita orice? La orice varsta? As zice ca da sau mda.
Imi aduc aminte de o intamplare de acum vreo 15 ani cand eram pe atunci cu cel mai bun prieten al meu. Si care avea o fetita in clasa I ii. Trebuia sa o ia la pranz de la scoala. Tin sa va spun ca isi iubea fetita ff mult. Si cu toate astea a uitat-o la scoala. Cam vreo 2 ore!
Asa ca ma intreb. Exista oare o limita a memoriei si exista oare praguri ce nu pot fi depasite? Daca astazi mi-am uitat mama, maine imi pot uita si eu baiatul?
Iata ce am gasit si eu pe Internet referitor la uitare:
"" Uitarea este un fenomen natural, normal si, mai ales, relativ necesar. Aceasta intervine ca o supapa care lasa sa se evapore ceea ce nu mai corespunde noilor imprejurari si solicitari in care te afli. Este un fenomen natural de protectie a psihicului, pentru a nu supraincarca memoria si a face loc altor elemente de actualitate, care fac parte din sfera interesului.
In raport cu memorarea, uitarea este un fenomen negativ. In schimb, in functie de necesitatile practice, de solicitarile cotidiene, este un fenomen pozitiv, si aceasta deoarece uitarea treptata, graduala a anumitor informatii contribuie la echilibrarea sistemului de adaptare al individului, acordand acestuia un caracter suplu, dinamic, posibil de a se automisca fara a fi stanjenit de ceea ce ar fi prea mult si, mai ales, de prisos.""
Psihicul meu a inceput deja sa isi foloseasca supapa de siguranta. Si a inceput cu cea care m-a nascut?
Sincer, totusi pana acum am mai plecat cu masina si am mai ratat cateva intersectii luand-o pe un drum nu tocmai bun pentru destinatia propusa.
Adevarul este ca ma tot urc pe un deal al stresului si a nebuniei organizate de munca. Si in fiecare an ma vait ca deja este destul, dar viata imi rezerva tot urcusul.
De incaruntit, am albit deja substantial. Parul meu arata mai mult mai rau decat, sa zic, al socrului meu. Nu am chelit totusi.
Peste multe momente dificile din viata am trecut datorita psihicului meu. Care mi-a fost si este unul din punctele forte.
Daca asta este pretul pentru protejarea psihicului meu, atunci uitarea nu este totusi pretul suprem.
Mai ales ca totusi intr-un final ( 20 de minute) mi-am adus aminte.
Am uitat multe la viata mea. Persoane, lucruri, intamplari.
Si totusi in unele momente imi revin puternic in memorie amintiri uitate cu o forta si o acuitate maxima. Si retraiesc momente de care eu nu mai imi aduceam aminte.
Psihicul uman este totusi o ultima frontiera in a ne intelege si a ne cunoaste cu adevarat.
Amintirile si visele par a fi doi frati ciudati. Putin invaluiti in mister erup in viata ta cand nu te astepti.
Uitarea este totusi scrisa in fiinta umana. Pentru restul s-au inventat memoriile de calculator.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu