La rascruce de drumuri

Simt ca am in fata o rascruce a destinului. Inca nu este clar definita dar importanta ei ma copleseste nu neaparat prin complexitatea ei ci prin schimbarea posibila a vietii mele.
Ce castig si ce pierd.
De castigat ar fi o pozitie bunicica la o multinationala cu tot ce implica ea. Ar mai fi ca ego-ul meu ar fi alimentat din nou si ca as privi viata altfel. Prioritatile s-ar schimba, ritmul de asemenea, telefonul si programul prelungit ar fi din nou sefii mei.
De pierdut as pierde timpul pe care il petrec cu copilul meu. Lucrurile pe care le facem impreuna si transferul continuu de afectivitate si cunostinte. L-as priva de dragostea si ingrijirea mea deplina.
Grea alegere. Asa simt eu.
Realizarea si implinirea mea ar insemna o pierdere pentru el. Ar fi o imensa si brusca ruptura a unei relatii care mi-a alinat sufletul si mi-a inseninat zilele. Poate a fost si suparare si cearta dar in final asta nu se pune la socoteala.
Totusi m-am rugat ca acest fapt sa se implineasca si mi-am dorit mult asa ceva. Si cand un telefon si o ultima intalnire cruciala ma desparte de ceea ce mi-am dorit de ceva timp, sufletul meu isi gaseste un nou zbucium.
Este clar ca in viata nu le poti avea pe toate in acelasi timp. Bani si timp pentru distractie. Sanatate si fericire. Noroc si prosperitate.
Alt aspect care ma tulbura este totusi ca un esec ar insemna ca tot ce am scris pe blog si in ce am crezut, optimismul si credinta in mai bine si in happy-ending imi vor fi clar zdruncinate. Si atunci oare voi mai putea scrie despre ele?
Ma asteapta o noua incercare si mai dura sau sperantele si rugile mele vor fi rasplatite? Cred intr-o evolutie sinusoidala a destinului. Dar ce ma framanta este amplitudinea unei perioade. Cat de mult poate dura o crestere sau o descrestere?
Am citit mai demult o definitie a credintei pe care incerc sa o redau acum : Un om este prins intr-o camera dintr-un imobil cuprins de un incendiu. Totul arde in jur si el nu va mai putea rezista mult. Aude o voce in mintea lui care ii spune sa sara pe geam. Dar camera este la ultimul nivel. Si el nu vede nimic de fum pe fereastra. Si se gandeste totusi daca sa sara. Sare in final pe geam si scapa nevatamat un copac atenuându-i caderea.
Si eu am indoielile mele. Nici eu nu vad de fum ce ma asteapta in viitor. Si mai ales vocea care imi spune ca este o nebunie sa sari pe geam este inca foarte puternica.
Ratiunea mea este doritoare de peisaje fara fum si fara ceata in care simturile mele sa poata decide. Dar din pacate viata nu este tot timpul ca o zi senina de primavara.
Asa ca acum imi sunt testate credinta si dragostea pentru baiatul meu. Poate astea sunt doar in imaginatia mea. Dar pana la urma realitatea individuala este definita de ceea ce simturile noastre percep si ceea ce constiinta ne dicteaza.
Asa ca sa nu uitam ca : " Viata este ca o cutie de ciocolata. Nu stii niciodata ce ai cu adevarat inauntru"!
Primul pas ar fi sa sune telefonul!