Eu si fotografia! Si poate mai mult decat atat!

Fotografia este o arta. O arta moderna, subtila, emotionanta si manipulabila.
O clipire de ochi si o amintire este deja gata.
In era digitala, fotografia a ajuns sa-si piarda din naturalete si sa castige in tehnicitate.
Aceasta epoca da si unui profan sau chiar afon posibilitatea sa realizeze minuni.
Ai bani, iti cumperi un superaparat si gata poza pe Facebook sau pe blog!
Si cum era in urma cu 100 de ani. Fotografiatul insemna si multa munca fizica si multa pricepere.
Personal imi place mult Fotografia si Fotografiatul. Din pacate (fericire) nu prea am loc de sotie si in ultimul timp de baiat sa-mi afirm si eu talentul. Asa ca pe blog folosesc materiale care nu imi apartin de fapt. Sunt peste 90% opera sotiei. Dar daca nu ma da in judecata pe drepturi de autor, atunci totul este bine! Inca!
Astazi mi-a cazut in mana revista Kamikaze. Si pe doua pagini se dezvolta un articol de si despre un fotograf "en vogue" care a reusit sa-si "brandu-iasca" numele.
Am avut placuta surpriza sa vad cateva cuvinte si despre bunicul meu. Apostol Galmeanu. Care era amintit ca un inaintas al familiei in materie de fotografie. Acum gasesc si pe blogul personal aceasta referire: http://blog.alexgalmeanu.com/blog/2006/02/01/alex-galmeanu-mai-mult-decat-un-cv/ si redau pasajul respectiv :"" Cel mai vechi fotograf al familiei este insa Apostol Galmeanu, unul dintre unchii mei. Apostol Galmeanu a avut un studio foto in anii 1920 in Bucuresti si a fost unul dintre putinii fotografi din oras in acele vremuri. Deci, familia mea activeaza in domeniul acesta de mai bine de 90 de ani."".
Sunt fericit si suparat. Fericit pentru ca amintirea bunicului se afla in paginile unei reviste si pe Internet, suparat pentru ca in cele peste 500 de postari nu am avut si eu ca subiect cinstirea si evocarea memoriei bunicilor.
Pentru ca si aici este o poveste. Pe care o sa incerc sa o descriu.
Numele amintit al bunicului ca un fotograf important in Bucuresti in perioada interbelica (a fost si presedintele asociatiei fotografilor bucuresteni intr-o perioada) nu ar trebui separat de numele bunicii. Asa ca ar fi corect de amintit de binomul Apostol si Dumitra (Mimi) Galmeanu. A fost o munca in echipa si au muncit cot la cot fara a avea prea multe zile de odihna. Amandoi faceau poze, amandoi developau si amandoi se suplineau unul pe celalalt. Dar asa cum erau vremurile si cum mai sunt si acum posteritatea a retinut doar numele barbatului. Femeia din umbra barbatului, inca nu stiu sigur de fapt cine era adevaratul cap al familiei, a rams in umbra. Si e pacat.
De fapt munca in fotografie a inceput inainte de 1920. Au inceput ca ucenici la un alt atelier fotografic. Si au strans ban langa ban pana ce au reusit sa-si faca propriul lor atelier fotografic. Si de atunci nu au avut concediu, nu au avut odihna. Au strans toate neamurile in jurul lor devenind un loc de odihna si ospatare pentru ambele ramuri ale familiei. Drumul la Bucuresti avea ca oprire sigura la Apostol si Mimi! Acolo ii astepta o masa calda, un pat primitor, o vorba buna si poate si un ban.
Fotografiile erau alb-negru, aveau zimti pe margine si erau oglinda unei epoci de mult apuse.
M-am nascut si am crescut chiar deasupra atelierului fotografic, devenit dupa nationalizare o cooperativa. La fel cum buncii devenisera chiriasi in propria lor casa. Am vazut aparate fotografice pe care le-am mesterit pana le-am stricat ( cred ca acum valorau o avere) , m-am uitat prin tone de poze din arhiva personala, m-am jucat cu aparatul de facut zimti la marginea pozelor si undeva am sperat sa devin si eu la un moment dat un fotograf. Am avut o tentativa de a-mi construi o camera obscura dar zeflemeaua tatalui meu mi-a taiat elanul si asa nu am mai continuat.
Am ramas doar un admirator al fenomenului.
Domnule Alex Galmeanu va multumesc pentru  frumoasele randuri scrise despre bunicul meu si realizarea unui pedigree de 100 de ani.
Domnule Adrian Atanasiu sa va fie rusine!!!! Am ajuns sa imi vorbesc la persoana a III-a. Asta cred ca in medicina inseamna ceva!
Dragi bunici! Chiar daca as fi ajuns fotograf nici pe departe nu as fi putut macar sa va ajung. As spune ca viata voastra a fost dedicata fotografiei. A fost intr-adevar o viata pentru o idee. Si nici comunistii si nici nationalizarea nu au reusit sa va darame aceasta dragoste. Poate doar dragostea pentru fetele voastre sa fie oarecum comparabila cu dragostea pentru fotografie.