Ma gandesc la toamna si la frumusetea ei. Si mai ales la culorile ei. Pentru ca nici un alt anotimp nu poate reda intreaga gama a spectrului vizibil asa cum o face toamna. Poate culorile nu sunt asa vii si tineresti, precum primavara, dar si maturitatea are farmecul ei. Ceea ce este interesant de privit si admirat, toamna, ar fi copacii. Si mai ales cum isi poarta ei vesmantul atat de diferit chiar in cadrul aceleasi specii. Daca primavara totul geme de un verde crud, fara posibilitate de diferentiere, in arsita verii cauti mai mult racoare si nu culoarea copacilor. Si asa ajungi toamna sa contempli personalitatea fiecarui copac. Pentru ca de abia toamna copacii incep sa-si dezvaluie personalitatea. Pana atunci este greu de vazut coloritul separat al fiecarui arbore. Oare in toamna vietii, oamenii incep sa-si dezvaluiasca si ei cu adevarat sufletul lor? Oare atunci incepe sa iasa la iveala roadele vietii de pana atunci? Fiecare isi zugraveste culorile dupa cum a fost mangaiat de soare si ploaie. Fiecare, desi isi trage seva din acelasi pamant, si se bucura de acelasi soare, totusi la nici cativa metri distanta unul de altul abordeaza nuante proprii si reusesc sa iti bucure ochiul cu povestea lor afisata prin culori pastelate.
Incet toti copacii se pregatesc pentru iarna. Si incet incet isi pierd frunzele. Nu chiat toti. In iarna raman asemena unor suflete dezgolite de toata povara materiala. Cine nu a vazut o padure iarna? Asta sa fie oare moartea? Nu mai exista nimic? Sau doar sufletul supravietuieste in asteptarea unei noi primaveri in ciclul gigantic al vietii.
Ma ijos aveti o poza asa cum arata toamna mea. Si cu brazii vesnic verzi si cu pastelul din spate. Muritori si nemuritori. O judecata simplista.
De fapt de abiat toamna poti intelege iarna care se apropie si sa nu mai fi speriat de pierderea frunzelor. Ai aratat frumusete lumii prin culoare si eventual si roade. Dar povestea nu se opreste aici.
Ne mai auzim si mai la iarna sa vedem ce ne asteapta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu